Răspunderea civilă a medicilor precum si a personalului medical: Analiză juridică în Contextul Regimului Delictual și Regimului Contractual

I. Introducere

În sfera activității medicale, protejarea drepturilor pacienților și menținerea unui standard profesional înalt impun reglementarea strictă a răspunderii civile a medicilor și a întregului personal medical, pentru eventualele prejudicii rezultând din actul medical realizat de catre aceștia. Actul medical reprezintă activitatea prin care se acordă asistență medicală primară sau de urgență.

Prin personal medical, potrivit art. 642 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, înțelegem medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical și moașa care acordă servicii medicale.

Medicul precum si personalul medical este responsabil pentru activitatea pe care o presetaza in beneficiul pacientului. In egala masura, aceasta raspundere este antrenata numai in cazul indeplinirii cumulative a mai multor conditii. Trebuie sa intelegem ca relatia medic-pacient este o relatie definita de o functie bijectiva care se desfasoara in ambele sensuri, antrenad si angajand in egala masura drepturi si obligatii in sarcina ambelor parti.

Răspunderea medicală este considerata ca fiind consecința sau rezultatul nerespectării obligației de asigurare a calității și a siguranței îngrijirilor medicale acordate pacienților, iar antrenarea acestui tip de răspundere este condiționată de îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții impuse de legislatia in vigoare.

Din perspectiva dreptului civil român, răspunderea pentru prejudicii rezultând din actul medical poate fi fundamentată fie pe temeiul răspunderii civile delictuale, fie în baza răspunderii civile contractuale, în funcție de natura relației juridice existente între pacient și prestatorul de servicii medico-sanitare.

În doctrina de drept civil s-a exprimat opinia că răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin malpraxisul medical este o răspundere a profesioniștilor și poartă denumirea de “răspundere civilă medicală”.

Abordarea juridică ce urmează vizează crearea unei imagini comprehensive a temeiurilor normative, a condițiilor cumulativ necesare pentru atragerea răspunderii precum și a implicațiilor practice ale acestora.

II. Cadrul normativ

1. Răspundere delictuală – antrenarea răspunderii civile pe temei delictual

În absența unui contract încheiat între pacient și personalul medical, răspunderea civilă a personalului medical este una de natură delictuală. Conform dispozițiilor Codului Civil, temeiul juridic al răspunderii pentru faptele ilicite se regăsește la:

Articolul 1.349 alin. (1) – (2) Cod Civil:

(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. 

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

În esență, prin intermediul acestor dispoziții legale se reglementează principiul general conform căruia orice persoană care, printr-o faptă ilicită, cauzează un prejudiciu altuia, este obligată să repare integral respectivul prejudiciu. In dezvoltarea acestui tip de raspundere, legiuitorul a prevazut expres ca aceasta poate fi antrenata atat de o actiune cat si de o inactiune din partea medicului sau a pesonalului medical. Conditia implicita prevazuta de catre legiuitor pentru antrenarea raspunderii impune o atingere adusa drepturilor sau intereselor legitime ale pacientului.

In limita prevederilor legale de mai sus, pentru a se putea antrena raspunderea juridica, trebuiesc indeplinite cumulativ cateva conditii fundamentale, conditii pe care le vom detalia mai departe in prezentul material.

2. Răspundere contractuală – antrenarea răspunderii civile pe temei contractual

În situațiile în care prestarea serviciilor medicale se realizează în baza unui contract (de exemplu, un contract de asistență medicală sau de prestări servicii în domeniul sănătății), se aplică regimul răspunderii contractuale, reglementat prin:

Art. 1.350, alin. (1) – (3) Cod civil

(1) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.

(2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

In aceste conditii, pentru a se antrena raspunderea personalului medical fata de un pacient trebuie ca inainte de orice, intre cele doua parti sa existe o relatie contractuala sau un raport contractual. In mod implicit, in conformitate cu prevederile Codului civil precum si in corelare cu principiile fundamentale ale raspunderii contractuale civile, drepturile si obligatiile reciproce stabilite de catre cele doua parti si consfintite prin semnarea contractului au putere de lege in raportul juridic dintre acestea. In acest caz, fiecare parte este obligata sa isi indeplineasca obligatiile asumate prin intermediul contractului, pe de o parte si sa respecte drepturile conferite celeilalte parti semnatare, pe de alta parte. 

III. Condițiile obligatorii pentru a se putea antrena răspunderea civilă

Pentru atragerea răspunderii civile a medicului sau a întregului personal medical, indiferent de regimul aplicabil (delictual sau contractual), este obligatorie dovedirea îndeplinirii cumulative a următoarelor patru condiții: sa existe o fapta ilicita produsa, sa existe un prejudiciu clar determinat si cuantificabil, sa existe o legatura de cauzalitate intre fapta ilicita produsa si prejudiciul cauzat ca urmare a producerii acestei fapte

1. Existența faptei ilicite

Definiție și cadrul aplicabil Fapta ilicită este definită ca fiind orice comportament (acțiune sau inacțiune) ce încalcă prevederile legale sau clauzele contractuale aplicabile. În contextul activității medicale, aceasta poate include erori de diagnostic, tratamente necorespunzătoare sau nerespectarea protocoalelor de siguranță.

Rolul faptei ilicite

Dovada existenței unei fapte ilicite constituie premisa de bază pentru formularea oricărei cereri de despăgubire, întrucât fără o abatere de la normele legale sau contractuale, nu se poate invoca nici o formă de răspundere civilă.

Raspunderea potentiala care poate fi invocata si implicit solicitata in contradictoriu cu personalul medical este determinate exclusiv de existenta unei fapte ilicite, fapta care trebuie probata de catre cel care o invoca.

Din aceste considerente este de o importanta fundamentala ca in practica oricarui medic sau personal medical sau a oricarui prestator de servicii medicale sa existe protocoale de lucru, protocoale care sa fie realizate in conformitate cu normele medicale in domeniu, cu nivelul actual al stiintei precum si cu ghidurile internationale de specialitate.

In aceste conditii, actul medical se poate considera a fi indeplinit in conditiile legii precum si cu respectarea prevederilor contractuale daca au fost urmati cu strictete pasii descrisi in protocol si daca nu au fost nici un fel de abateri de la prevederile acestuia.

Tot de o importanta fundamentala este documentarea medicala a intregii proceduri, documentare care sa fie evident corelata din perspectiva stiintifica cu protocoalele in baza carora s-a prestart serviciul medical.

2. Existența prejudiciului

DefinițiePrejudiciul se referă la efectele negative suferite de pacient în urma unui act medical, care pot fi de natură fizică, psihică sau materială.

Fiecare din aceste trei categorii de prejudicii trebuiesc sa existe si sa poate sa fie dovedite de catre pacient cu mijloace de proba concrete.

Prejudiciul fizic se probeaza in cursul unui litigiu, in instanta de judecata prin expertize medico-legale care trebuie sa fie realizate in conditiile legii. Daca exista o expertiza medico-legala realizata extra judiciar, anterior unui litigiu dedus judecatii, care eventual a stat la baza formularii cererii de chemare in judecata, atunci medicul, in apararea sa, va solicita realizarea unei noi expertize in cadrul litigiului dedus judecatii, expertiza in care, in baza principiului contradictorialitatii, ambele parti sa isi poata formula obiective. Obiectivele expertizei au ca scop obtinerea de la expertii care vor realiza materialul a unor raspunsuri clare si precise, raspunsuri care sa poate conduce la aflarea adevarului si la formularea unei strategii de aparare a medicului, a personalului medical sau a unitatii medicale.

Prejudicul psihic este cel mai greu de probat dar in egala masura si cel mai greu de cuantificat in componenta pecuniara. In practica judiciara, masura prejudiciului psihic invocat de catre o parte o reprezinta daunele morale solicitate.  

Prejudiciul material este corelat cu prejudiciul fizic, in sensul ca nu poate exista fara acesta. Prejudiciul material il reprezinta costurile generate de incercarea pacientului de a-si rapara prejudiciul fizic si acestea vor trebui dovedite in instanta de judecata cu probe concrete de natura financiar-contabile precum bonuri, chitante, facturi etc.

Dovada prejudiciului

Pentru a fi admisă cererea de despăgubire, pacientul trebuie să prezinte probe concrete (înscrisuri medicale, rapoarte medicale, expertize medico-legale, orice alte documente justificative) ce atestă existența deficiențelor actului medical care au fost generatoare ale prejudiciului suferit cât și amploarea acestuia.

Toate aceste dovezi trebuie sa fie depuse in fata instantei de judecata si administrarea lor se va face tot in spiritul principiului contradictorialitatii, medicul sau personalul medical avand posibilitatea de a-si prezenta propriile probe in apararea sa.

Importanța prejudiciului:

În ipoteza în care nu se probează că actul medical a generat un prejudiciu, nu putem vorbi de o faptă ilicită a medicului și, în consecință, nu poate fi admisă o cerere având ca obiect acordarea unor depăgubiri.

In astfel de conditii, este foarte important sa intelegem ca in momentul in care nu exista un prejudiciu cert si care sa poata fi probat in fata unei instante de judecata, nu exista unul din elementele fundamentale care pot atrage raspunderea medicului sau a personalului medical.

3. Legătura de cauzalitate

Concept

Este necesar ca prejudiciul suferit să fie o consecință directă și imediată a faptei ilicite, respectiv a actului medical. Persoana care formulează acțiunea în instanță trebuie să probeze legătura directă de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea medicului și prejudiciul produs.

Cauzalitatea sau mai exact legatura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciul produs este un alt element definitoriu care trebuie sa fie indeplinit si mai ales care trebuie sa demonstreze, dincolo de orice dubiu, faptul ca prejudiciul produs este rezultatul direct a unei fapte ilicite certa a medicului. 

Analiză juridică

Instanțele sunt cele care vor analiza probatoriile administrate de părți și vor evalua dacă, în absența faptei ilicite, prejudiciul nu ar fi intervenit, stabilind astfel o legătură directă și necesară între comportamentul reprobabil în realizarea actului medical și efectele acestuia.

Semnificație

În absența unor dovezi clare care să ateste legătura directă de cauzalitate între actul medical pretins păgubitor și prejudiciul efectiv suferit de pacient, cererea de chemare în judecată va fi respinsă deoarece medicul poate fi ținut responsabil doar de crearea unui prejudiciu care se află în legătură directă cu activitatea pe care a desfășurat-o. 

Un exemplu clasic este cel în care pacientul nu respectă prescripțiile medicale date de medic și suferă un prejudiciu constând în agravarea stării sale de sănătate, împrejurare care nu are nicio legatură directă de cauzalitate cu activitatea medicală. Aceasta este una dintre situatiile cel mai frecvent intalnite, in care, de regula, datorita nerespectarii indicatiilor medicale de catre pacient, in general in cazurile recuperarilor post-operatorii, pot sa apara diferite complicatii. In aceste situatii este evident ca pacientul va sustine ca a respectat intru totul indicatiile medicului si nu s-a abatut cu absolut nimic de la acestea.

In majoritatea cazurilor, ne aflam in imposibilitatea directa de a proba neresepctarea de catre pacient a indicatiilor date de catre medic. Din acest motiv este imperativ ca in consimtamantul informat, in fisele de tartament precum si in bietele de externare sa fie trecute clar complicatiile care pot sa apara ca urmare a nerespectarii indicatiilor medicului. Aceste trebuiesc corelate cu protcoalele existente de tratament unde sunt cuprinse complicatiile care pot sa survina ca urmare a nerespectarii indicatiilor medicale.

4. Vinovăția (culpa) profesională

Definiție

Vinovăția se referă la caracterul culpabil al comportamentului medical, care poate fi constituit prin neglijență, imprudență sau chiar intenție.

Evaluare

Se va analiza în detaliu modul în care profesionistul și-a îndeplinit atribuțiile, comparând comportamentul său cu standardele de practică recunoscute. Expertizele medico-legale și opiniile specialiștilor joacă un rol crucial în stabilirea gradului de vinovăție.

Rolul vinovăției

Demonstrarea vinovăției este esențială pentru atragerea răspunderii civile, întrucât aceasta justifică aplicarea sancțiunilor și obligă medicul la repararea prejudiciului. In lipsa vinovatiei nu putem vorbi despre atragerea raspunderii medicului.

5. Efectele neîndeplinirii uneia dintre condițiile anterior expuse

Neîndeplinirea oricăreia dintre condiții anterior menționate – lipsa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate sau a vinovăției – conduce la respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată, protejând astfel activitatea medicală de eventuale abuzuri.

IV. Aspecte Comparative: Răspunderea civilă delictuală versus Răspunderea civilă contractuală

1. Răspunderea civilă delictuală

Aplicabilitate

Se invocă atunci când relația dintre pacient și personalul medical nu este mediată de un contract explicit. În aceste situații, se invocă dispozițiile generale privind răspunderea pentru faptele ilicite.

Cazuri tipice

Erori de diagnostic, tratamente eronate sau omisiuni în aplicarea procedurilor de siguranță medicală sunt exemple de situații în care poate interveni răspunderea civilă delictuală

2. Răspunderea civilă contractuală

Aplicabilitate

Se invocă în cazul în care relația dintre pacient și prestatorul de servicii este reglementată de un contract, care stipulează drepturile și obligațiile ambelor părți.

Implicarea contractuală

În acest tip de răspundere se evaluează atât neîndeplinirea obligațiilor contractuale, cât și legătura dintre încălcarea acestora și prejudiciul suferit, punând accent pe responsabilitatea contractuală a prestatorului de servicii medicale.

V. Concluzii

În lumina celor prezentate, atragerea răspunderii civile a medicilor se fundamentează pe un ansamblu de elemente juridice complexe, ce impun dovedirea îndeplinirii cumulative a mai multor condiții expres prevăzute de legiuitor:

• Existența unei fapte ilicite, reprezentată de încălcarea normelor legale sau a obligațiilor contractuale;

• Producerea unui prejudiciu, constatat pe baza probatoriilor administrate, respectiv acte medicale, documente medico-legale, expertize care afectează integritatea fizică și/sau psihică a pacientului;

• Legătura directă de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat, în sensul că prejudiciul creat este urmarea directă a actului medical

• Vinovăția profesională, care atestă caracterul culpabil al comportamentului medicului sau al personalului medical implicat.

În absența îndeplinirii uneia dintre aceste condiții, cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca nefondată. În final, sistemul de răspundere civilă, fie el de natură delictuală sau contractuală, se dovedește a fi un instrument indispensabil în asigurarea unei practici medicale responsabile, adaptate la complexitatea și particularitățile fiecărui caz în parte.